Monthly Archives: October 2013

No looking back. Love where you’re going.

Standard

Cel mai greu fel de a pierde pe cineva este atunci cand acel cineva este la un pas distanta de noi si nu putem face nimic pentru a schimba cursul vietii. Ne indepartam din ce in ce mai mult, ne mintim si credem in falsa ura ce se trezeste in noi. Nu e ura, e frustrare, clocoteste in noi intrebarea “de ce?”, “cand si unde am gresti?”. Fierbem, fierbem si apoi dam in clocot si credem ca e de ajuns, si ca acum suntem pregatiti sa renuntam si sa ne aruncam cu capul inainte spre un viitor luminos, fara stres, mult mai bun, crezand ca el se afla la urmatorul colt de strada si ne asteapta cu curcubee.

Ne intarim crezul demonstrandu-ne noua si celor din jur prin argumente solide si infinite ca am trecut peste, ca sentimentele au disparut undeva in neant, ajungem sa spunem chiar si aberatii cum ca sentimentele au existat mai mult sau mai putin, ca stiam din totdeauna ca se va incheia, ca niciodata nu eram siguri pe noi si asa mai departe. Cum adica stiam din totdeauna ca se va incheia? Cum ramane cu promisiunile, visele, planurile, ridicarile in slavi si toate cele? La vremea aceea erau adevarate si sincere. Sau nu? Care mintea si care nu? Daca nu mintea nici unul atunci care-i acum baiul?

Te minti singur pana cand te trezesti in locul unde te-a pupat prima data. Ce faci? Eviti locul? Imposibil. Apoi te uiti in oglinda si vezi cerceii. Intr-o zi, fericita peste masura ca ai primit flori, te repezi ca o ignoranta sa iei vaza, dar ghici ce. Ultima data ai pus florile de la el in vaza asta…hm, sa arunc vaza? Deschizi dulapul..ah, ia uite, cadoul de x luni. Le dau oare le saraci? Dai drumul la muzica. Tanananannaaaa, tralalalalaaaa. Zdrang. Melodia asta ai auzit-o prima data la el in masina. Hm..nu o mai ascult, o sterg. Tralalallaa, inca una…of. Va trebui sa sterg toata muzica.

Ti-e foame, iesi cu prietenii in oras la masa. Care unde vrea sa mergeti, se voteaza. Tu, s-ar putea sa inghiti in sec si sa risti sa mai stai trei zile cu mancarea de acolo in gat. Cum de ce? Era restaurantul vostru preferat. Ah, uite si banca pe care ati stat atunci cand v-ati promis verzi si uscate. Da, da, uite strada pe care ne-am plimbat atunci cand…si uite autobuzul cu care mergeai la el. Da le eviti? Nu ai cum, marsaluiesti inainte pe ele si simtit cum cu fiecare pas adancesti si zdrobesti tot mai tare urmele a ceea ce a fost.

Iti vine sa pleci acasa, si sa te pui pe plans cu gandul ca plangi acum de te invinetesti (fara sa stii exact motivul pentru care plangi, caci tu ai pus punctul final) si apoi gata iti trece si vei putea fi din nou tu insuti. Cu siguranta acasa iti gasesti ceva de facut si nu iti poti indeplini ritualul purificator. A doua zi uiti, la fel si a treia si uite asa se duce o saptamana, o luna, 3 luni si tot nu te-ai “eliberat”. Intr-o zi cand stai in statie si astepti sa mergi nevoia stie unde, te uiti in jur si iti aduci aminte ca in statia aia stateai si cand mergeai sa te intalnesti cu el. Si poc o lacrima, pac a doua si te trezesti plangand, asa din senin. Eh, lasa ca trece..pai da trece, dar stai in casa si citesti, mergi la un concert, stai si asculti radio, iti belesti ochii la blocurile din fata geamului si gata, iar incepi.

Continui apoi sa iti demonstrezi ca alegerea ta a fost cea mai inteligenta, nici nu se pune problema ca nu a fost. A fost geniala. Dar nu erai pregatit sa te arunci cap de la trambulna de 5m. In fine, timpul trece si uiti, te impaci cu ideea, esti fericit, nu te-ai mai intoarce nici in ruptul capului si totul ar trebui sa fie bine. Nu. Acum meditezi, te intrebi si te transformi intr-un mic filozof al nemuririi sufletului. Te trezesti indiferenta de tot ce a fost si indiferenta fata de divinitatea ce a insemnat el pentru tine, dar te uimeste cum dupa toate astea totul s-a redus la zero, la nimic, totul e ca si cum nu s-ar fi intamplat. E o parte din tine care nu mai exista in niciun fel. Zambesti la soare si te bucuri de adierea vantului si te impaci cu sfarsitul care a acopera tot ce a fost si nu va mai fi niciodata, ca si cand nici nu ar fi fost. Iti aduci aminte insa de ultimele clipe, acelea care au hotarat sfarsitul si imposibilitatea de a mai reveni vreodata la ceva, oricat de nesemnificativ. Intelegi acum puterea cuvantului spus sau nespus, intelegi cum nu faptele, lacrimile sau zambetele ci cuvintele, de asemenea, supse sau nu, prea tarziu, prea devreme, sau niciodata, cuvintele aruncate in vant, ele au format zidul intre voi, un zid care a ajuns la nori atunci cand tu nu ai vrut sa mai auzi si el a vrut sa vorbeasca, atunci cand cuvantul tau a fost un tunet care zguduie tot din temelii, care spulbera orice speranta, cuvantul tau care a facut tandari tot ce a mai ramas lasand totul un zid de praf. Ai intors roata. S-a sfarsit. Fiecare a luat-o pe un drum total necunoscut celuilalt si gata. Tu esti bine, zambesti si speri, ca un veteran lasat la vatra, sa fi fost singurul si ultmul razboi la care iei parte, faci tot posibilul sa nu mai repeti nicio greseala si preferi sa taci atunci cand stii ca ai putea scuipa venin, nu vorbe dulci ca sa nu mai izbucneasca inca un razboi nla care in ciuda vointei, dorintei si intentiilor tale va trebui sa iei parte pe linia intai a frontului.

Image