Category Archives: Uncategorized

No looking back. Love where you’re going.

Standard

Cel mai greu fel de a pierde pe cineva este atunci cand acel cineva este la un pas distanta de noi si nu putem face nimic pentru a schimba cursul vietii. Ne indepartam din ce in ce mai mult, ne mintim si credem in falsa ura ce se trezeste in noi. Nu e ura, e frustrare, clocoteste in noi intrebarea “de ce?”, “cand si unde am gresti?”. Fierbem, fierbem si apoi dam in clocot si credem ca e de ajuns, si ca acum suntem pregatiti sa renuntam si sa ne aruncam cu capul inainte spre un viitor luminos, fara stres, mult mai bun, crezand ca el se afla la urmatorul colt de strada si ne asteapta cu curcubee.

Ne intarim crezul demonstrandu-ne noua si celor din jur prin argumente solide si infinite ca am trecut peste, ca sentimentele au disparut undeva in neant, ajungem sa spunem chiar si aberatii cum ca sentimentele au existat mai mult sau mai putin, ca stiam din totdeauna ca se va incheia, ca niciodata nu eram siguri pe noi si asa mai departe. Cum adica stiam din totdeauna ca se va incheia? Cum ramane cu promisiunile, visele, planurile, ridicarile in slavi si toate cele? La vremea aceea erau adevarate si sincere. Sau nu? Care mintea si care nu? Daca nu mintea nici unul atunci care-i acum baiul?

Te minti singur pana cand te trezesti in locul unde te-a pupat prima data. Ce faci? Eviti locul? Imposibil. Apoi te uiti in oglinda si vezi cerceii. Intr-o zi, fericita peste masura ca ai primit flori, te repezi ca o ignoranta sa iei vaza, dar ghici ce. Ultima data ai pus florile de la el in vaza asta…hm, sa arunc vaza? Deschizi dulapul..ah, ia uite, cadoul de x luni. Le dau oare le saraci? Dai drumul la muzica. Tanananannaaaa, tralalalalaaaa. Zdrang. Melodia asta ai auzit-o prima data la el in masina. Hm..nu o mai ascult, o sterg. Tralalallaa, inca una…of. Va trebui sa sterg toata muzica.

Ti-e foame, iesi cu prietenii in oras la masa. Care unde vrea sa mergeti, se voteaza. Tu, s-ar putea sa inghiti in sec si sa risti sa mai stai trei zile cu mancarea de acolo in gat. Cum de ce? Era restaurantul vostru preferat. Ah, uite si banca pe care ati stat atunci cand v-ati promis verzi si uscate. Da, da, uite strada pe care ne-am plimbat atunci cand…si uite autobuzul cu care mergeai la el. Da le eviti? Nu ai cum, marsaluiesti inainte pe ele si simtit cum cu fiecare pas adancesti si zdrobesti tot mai tare urmele a ceea ce a fost.

Iti vine sa pleci acasa, si sa te pui pe plans cu gandul ca plangi acum de te invinetesti (fara sa stii exact motivul pentru care plangi, caci tu ai pus punctul final) si apoi gata iti trece si vei putea fi din nou tu insuti. Cu siguranta acasa iti gasesti ceva de facut si nu iti poti indeplini ritualul purificator. A doua zi uiti, la fel si a treia si uite asa se duce o saptamana, o luna, 3 luni si tot nu te-ai “eliberat”. Intr-o zi cand stai in statie si astepti sa mergi nevoia stie unde, te uiti in jur si iti aduci aminte ca in statia aia stateai si cand mergeai sa te intalnesti cu el. Si poc o lacrima, pac a doua si te trezesti plangand, asa din senin. Eh, lasa ca trece..pai da trece, dar stai in casa si citesti, mergi la un concert, stai si asculti radio, iti belesti ochii la blocurile din fata geamului si gata, iar incepi.

Continui apoi sa iti demonstrezi ca alegerea ta a fost cea mai inteligenta, nici nu se pune problema ca nu a fost. A fost geniala. Dar nu erai pregatit sa te arunci cap de la trambulna de 5m. In fine, timpul trece si uiti, te impaci cu ideea, esti fericit, nu te-ai mai intoarce nici in ruptul capului si totul ar trebui sa fie bine. Nu. Acum meditezi, te intrebi si te transformi intr-un mic filozof al nemuririi sufletului. Te trezesti indiferenta de tot ce a fost si indiferenta fata de divinitatea ce a insemnat el pentru tine, dar te uimeste cum dupa toate astea totul s-a redus la zero, la nimic, totul e ca si cum nu s-ar fi intamplat. E o parte din tine care nu mai exista in niciun fel. Zambesti la soare si te bucuri de adierea vantului si te impaci cu sfarsitul care a acopera tot ce a fost si nu va mai fi niciodata, ca si cand nici nu ar fi fost. Iti aduci aminte insa de ultimele clipe, acelea care au hotarat sfarsitul si imposibilitatea de a mai reveni vreodata la ceva, oricat de nesemnificativ. Intelegi acum puterea cuvantului spus sau nespus, intelegi cum nu faptele, lacrimile sau zambetele ci cuvintele, de asemenea, supse sau nu, prea tarziu, prea devreme, sau niciodata, cuvintele aruncate in vant, ele au format zidul intre voi, un zid care a ajuns la nori atunci cand tu nu ai vrut sa mai auzi si el a vrut sa vorbeasca, atunci cand cuvantul tau a fost un tunet care zguduie tot din temelii, care spulbera orice speranta, cuvantul tau care a facut tandari tot ce a mai ramas lasand totul un zid de praf. Ai intors roata. S-a sfarsit. Fiecare a luat-o pe un drum total necunoscut celuilalt si gata. Tu esti bine, zambesti si speri, ca un veteran lasat la vatra, sa fi fost singurul si ultmul razboi la care iei parte, faci tot posibilul sa nu mai repeti nicio greseala si preferi sa taci atunci cand stii ca ai putea scuipa venin, nu vorbe dulci ca sa nu mai izbucneasca inca un razboi nla care in ciuda vointei, dorintei si intentiilor tale va trebui sa iei parte pe linia intai a frontului.

Image

Advertisements

La prostitutie inainte, la demnitate inapoi!

Standard

Suntem o tara de prostituati. Ne vindem orbeste pentru altii. Desi ilegala, prostitutia la noi e legala…legal ne angajam la fimre straine care noua nu ne ofera nimic, doar noi lor. Nu producem nimic, dar vindem mana de lucru altora pe nimic. Vindem tot ce avem, ca apoi sa cumparam cu bani, mai mult sau mai putin existenti totul inapoi. Turma de oi e mai lucida decat noi, tot ce are occidentul e mai bun, occidentul le are si le stie pe toate. E incredibil cum ne aruncam cu capul inainte si in bratele oricui si ne amagim cu iluzii. Pe de-o parte e problema fiecarui muritor de rand ce, cui si cum face, cui se vinde, tragic este ca ale noastre calauze ne vand pe noi, oamenii si vand si tara, cu dealuri, munti copaci si toate cele de dragul de a vinde. Importam tot ce se poate, de la lemne la traditii. Dezgustator. Noi intr-adevar nu avem destule. Natie de xeroxuri bipede, cu creiere afumate de snobism, in asta ne-am transformat. Nu facem nimic, ne prostituam fizic si intelectual in nestire si ne place, ca de nu ne-ar placea am riposta. Dar no, “unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!”

 

Servus, da, nu si pa.

Standard

Image

Viata-i scurta si gradina mare. Pare lunga, “las’ ca e timp”, zicem mereu, dar nu e deloc. Ne amagim ca putem face multe intr-o ora, dar ce facem? Nu apuca sa facem nimic, pana te mai uiti inca o data la ceas, in oglinda, pe geam, s-a dus si ora si nu ai facut nimic.

Te mai uiti o data la ceas ca sa nu intarzii la intalnire, te mai uiti in oglinda sa-ti ascunzi ridurile, te mai uiti inca o data pe geam ca sa vezi ce anotimp e, si gata. S-a dus si viata si te trezesti intrebandu-te cum ai ajuns aici.

“Aici” se ajunge printr-un servus, printr-un da, printr-un nu, printr-un pa. Ca “aici” sa te bucuri si sa te simti implinit, trebuie sa stii cui sa spui servus, da, nu si pa. Sa stii in ce masura sa spui servus, da, nu si pa. Sa stii cand sa spui servus, da, nu si pa, si sa mai stii si daca sa spui servus, da, nu si pa.

Poate e greu sa controlezi cine si cum intra in viata ta, dar foarte bine poti controla cine sta si cine iese. Unealta pentru asta este un ferm “pa”. Nu este vorba de orgoliu, lucru de care eu de exemplu sunt des acuzata. Nu, este vorba de starea mea de bine, de respectul fata de mine si totodata si fata de ceilalti. Ii spui cuiva “pa” pentru a putea sa te simti tu bine si sa nu il chinui pe cel de langa. Nu cere nimanui sa faca vreun sacrificiu pentru tine, daca tu nu ai fi dispus sa il faci si tu la randul tau.

Omul merita a doua sansa. A treia, a patra. Desigur, merita, dar sunt anumite lucruri care te fac sa acorzi sau nu sansele astea, care te fac sa spui da sau nu.

Prima sansa pe care i-o dai unui om este aceea de a te cunoaste si de a fi cu tine. A doua sansa o dai cand simti ca o merita si esti curios ce va face persoana respectiva cu ea. In general nu face nimic, nici nu o observa, o calca in picioare si ajunge sa o ceara pe a treia fara sa o fi folosit pe a doua. Si tot asa. (Atunci ar trebui sa spui “nu”) A treia sansa o dai cand iubesti. A patra, a cincea, la infinit, le dai deja instinctual pentru. Nu te mai gandesti daca merita sau nu, intrebarea asta ti-ai pus-o cand ai acordat a doua sansa. Daca ai acordat-o, ai mai avut timp pana la treia sansa. Dar, da, stim cu totii ca uneori crezi ca faci un bine cuiva, sau ca iti faci tie un bine acordand la nesfarsit sanse cuiva care le ia si le pastreaza in pod si le lasa sa se umple de praf. Omul in general merita primele doua sanse, pe restul si le castiga. Daca o primeste pe a treia, o va primi cu siguranta si pe a patra si le va primi si pe restul si atunci ar trebui sa se simte de-a dreptul onorat.

O data cu a treia sansa iei o decizie importanta. O acorzi, mergi mai departe, nu o acorzi, mergi si mai departe.

Nu avem timp de pierdut. Pentru ce sa oferi sanse, care la urma urmei sunt bucati din ce ai tu mai bun, ca apoi sa ajungi la trista concluzie ca persoana respectiva nu a meritat-o decat pe a doua sansa, si aia cu greu? Trist e defapt ca ai acordat-o pe a treia si pe restul din suflet, pentru ca asa iti venea, pentru ca iubeai. Ghici ce, daca te iubea folosea sansele si nu ai fi regretat ca le-ai acordat. Nu avem timp de pierdut, nici cu oamenii nici cu lucrurile care nu merita. Trebuie sa acceptam un “nu”, trebuie sa acceptam si sa il auzim, si sa il spunem. Un “nu” acum aduce “fericirea” de mai tarziu, cand un “da” acum poate aduce tristetea de mai tariziu.

E greu sa stii cand sa spui da, sau nu, servus, sau pa pentru ca asta presupune ca sti deja ceea ce esti, si ceea ce vrei. Ceea ce suntem nu vom sti niciodata pentru ca evoluam sau, trist, involuam permanent. Avem doar o imagine neclara a unui sablon in care vrem sa incapem, ce e in continua metamorfoza. Ceea ce vrem, aoleu…nu vom sti niciodata, azi ceva ne ajunge, maine nu, standardele scad si coboara, dorintele vin si pleaca, sentimentele vin si pleca. Vrem in general sa fim fericiti, dar suntem lenesi si atunci ne bucuram doar si nu mai cautam ceea ce ne face fericiti cu adevarat.

La un moment dat iti dai seama ca cel mai important lucru e ceea ce vrei tu, ceea ce te face pe tine fericit. Suna egoist? Suna, dar nu e. In general vrem sa fim fericiti, iubiti, impliniti pe toate planruile etc. Dar ce e defapt fericirea? Sa ai ceva anume, sa ai pe cineva anume? Nu. Poti sa ai tot ce vrei, si pe cine vrei, e egal cu zero daca nu te folosesti de ceea ce ai si daca nu esti folositor celui de langa. Ce te face mai fericit decat sa auzi de la cineva ca ai reusit sa il faci sa se simta mai bine, ca il faci fericit, ca ziua lui e mai buna acum, ca ii esti util? Nimic. Ah, da reusitele tale si alte chestii trecatoare. Nu sunt fericirea, sunt bucurii de moment care sunt precum cafeaua de dimineata, dar nu soarele de peste zi. Cafeau te poate inviora putin, dar oboseala e tot acolo, e doar o palma sistemului tau nervos.

Spune nu “cafelei”, spune da fericirii, spune pa amagirii si servus iubirii.

Image

Macel literar

Standard

Fiind student la litere se presupune ca citesti. Ca citesti mult, stii toate cartile, stii toti autorii. Din pacate, e un cliseu fals. Nu putem citi nimic altceva pe langa cele zeci de titluri impuse de Ei. De ce? Simplu, nu ai timp si in plus, din lectura obligatorie nu faci lectura, ci macel. Si acasa si in clasa. Acasa faci macel, deoarece trebuie sa citesti cel putin o cartulie pe saptamana la o singura materie, ca apoi sa “discuti” pe baza lecturii acea carte in…circa 100 de minute. Macel in 100 de minute. Se deiscuta serios Divina comedie, Iliada si alte mari capodopere, fiecare intr-un singur curs, maxim 2? Mi se pare urat si nedrept, sa faci o fusareala, crezand ca acoperi in mare tot ce e mai important. Pacat ca vom uita tot odata ce iesim din sala de examen si mereu vom ramane cu enigma “care e esetialul?”

Dar se poate  acorda unui singur poet un semestru intreg, la alta materie? Da, la alta materie putem discuta un semestru intreg doar despre Eminescu, asta insemnand automat ca acolo avem de citit pe saptamana cat avem la cealalta materie de citit intr-un semestru.

Asa ca. dragi studenti la litere, va invit la lectura…cu placere. Pacat ca acea placere se duce cu atat mai repede cu cat esti nevoit sa dai paginile mai repede. Trist.

Asadar, pe carti!

P.S.: Pentru cei interesati de lectura si alte carti. Acesta este un motiv in plus pentru a nu avea restante, astfel vei avea toata vara la dispozitie pentru ALTCEVA!

A face ce iti place, inseamna sa accepti esecul

Standard

In 8 februarie 2012, pentru prima data dupa un an si ceva, nu m-am mai simtit proasta. Da, m-am simtit din nou Andrada Ghitoc, Andrada care poate. De ce m-am simtit proasta atata timp? Simplu, pentru ca un an a trebuit sa fac ceva ce nu imi placea si de care nu eram capabila. Am crezut ca imi place, defapt era o iuluzie, ca multe altele de altfel. Era doar o impresie pe care lumea inconjuratoare mi-a impus-o: medicina…nu are cum sa nu iti placa. Ba da, nu imi place, am crezut ca imi place, dar nu. Am trecut prin multe esecuri anul acela in care a trebuit sa invat toate vasele si toti muschii corpului uman si alte fel si fel de reactii chimice ce au loc in organismul uman. Am ajuns, nu singura, ci indrumata involuntar, sa cred ca sunt proasta si incapabila, ba chiar am fost facuta in fata proasta ca nu mai sunt la facultatea de medicina. Mare lucru… Intr-un fel, sunt incapabila sa invat si sa imi placa asa ceva, dar asta nu inseamna ca sunt proasta. Lucru valabil pentru oricine. Daca nu poti sa iti atingi limba cu nasul nu inseamna ca esti prost.

Ceea ce am simtit miercuri dupa ce am iesit de la examen a fost extraordinar. Am putut sa trec un examen oral, destul de greu si cel mai important, am putut sa intru in sala cu gandul ca daca pic, nu e absolut nicio catastrofa, ba chiar nu ma deranjeaza sa citesc din nou ceva ce imi place. E incredibil sentimentul pe care il ai atunci cand realizezi ca ceea ce inveti si TREBUIE sa faci, chiar iti face placere. Stateam saptamanile trecute si invatam pentru examene si la un momenet dat am avut tendinta de a inchide cartea pe care o citeam si “sa ma apuc sa invat ce trebuie pentru examen”, si sa nu ma mai “delectez”, dar mi-am dat seama ca eu chiar invatam. Aia trebuia sa fac eu pentru examen. Minunat! 🙂

Fac ce imi place si imi place ceea ce fac. Asa am ajuns sa nu ma mai agit si sa nu ma mai stresez aiurea, pentru ca am invatat ca pot ajunge tot in acelasi punct cu sau fara stres exagerat. Ca ceva sa iasa asa cum trebuie, e nevoie sa faci totul cu masura, iar pentru noi oamenii, care nu suntem roboti si actionam la diferite niveluri, acest lucru e vital. Da, dai totul pentru o cariera, dar uiti de partea sociala, psihologica, emotionala etc si ce ai rezolvat? Mai nimic. Se zice ca trebuie sa pui sufelt in ceea ce faci, adevarat, dar trebuie sa stai sa te gandesti inainte daca merita. “Sufletului” tau ii va face bine? Vei avea un raspuns pozitiv, constand intr-un “comportament” similar, din partea a ceea ce pui suflet? Caci daca nu, ajungi la un moment dat sa iti dai seama ca totul a fost degeaba si atunci e chiar frustrant, pentru ca risti sa te trezesti prea tarziu. Nu mereu insa. E chiar bine sa imbini utilul cu placutul, castigi multe dintr-un foc prin asta.

In concluzie, ma bucur ca am ajuns sa fac ceva ce imi place, sa invat cu placere, sa ma simt bine cu mine, sa renunt la drame si sa nu ma mai tem de esec.

Esecul e o cale spre perfectionare, dar in orice caz e indicat sa il evitam si sa il prevenim.

 

And here we go again:D

Standard

A mai trecut un an. An ciudat si plin. Plin de detoate de la A la Z. Am ras, am plans, am alergat, m-am plimbat, am stat, am pierdut vremea, in mare parte, am invatat, am uitat…. L-am apreciat pe 2011 pentru ca m-a trecut cam prin detoate, astfel incat sa stiu din ce parte si cum vor veni urmatoarele surprize, mai mult sau mai putin placute. Dar nu l-am apreciat pentru traumele pe care de asemenea mi le-a varat pe gat, chiar nu aveam nevoie de asa ceva. Oricum, ceea ce nu te omoara te intareste. Sper sa fie adevarat. A fost primul meu an din viata mea in care am avut aceeasi persoana langa mine. Multumesc! Persoana care mi-a fost alaturi si la bine si la greu, care m-a bucurat si dezamagit, dar totusi, fara de care nu as fi ajuns probabil in ziua de azi. Defapt, tot anul 2011 se invarte in jurul acelei persoane care imi ofera linistea de care am nevoie si care ma intelege si asta defapt e cea mai mare realizare din 2010 incoace. Tind sa cred ca inainte sa iti dai mana cu cineva trebuie sa ii cunosti toate fatetele, toate toanele, gandurile si ifosele, ca in final sa realizezi ca nu esti cu nimic mai bun sau mai prost. Suntem oameni, facuti unul pentu celalalt. Si am ajuns azi, 13 ianuarie 2012 sa multumesc anului trecut si pentru prostiile trantite la usa (aviz amatorilor) ca sa ma cunosc si sa il cunosc. Fiecare are defapt nevoie de asa ceva, ca sa realizeze ce are langa el si cu ce se mananca. In cazul meu se  vor folosi tacamuri de peste. Anul asta am ajuns din pivnita in pod, adica din beciul cu bazinele cu morti de la facultatea de medicina, la sala delectura a bibliotecii judetene. De ce? Pentru ca am schimbat facultatea. Mare ingeniozitate am facut! Si acum, odata si pentru totdeauna, NU REGRET! E perfect, e mult si greu si evident ca am reusit din nou performanta de a nu ma organiza, dar imi place. Nu pot sa cred ca am ajuns sa invat cu placere pentru sesiune, ce-i drept nu la toate materiile, dar in mare parte da. Imi e dor insa de cursurile de la medicina cu tot anul, prietenii stiu de ce, si de colegi. Nu-i nimic, ii vizitez >:D<

Anul trecut am realizat cat de bine imi e. Cat de bine ne e defapt. Suntem niste imbecili oribi sa nu vedem ce avem, si secole inaintea noastra oamenii nu aveau. Intr-adevar, se poate si mai rau, in totdeauna. Avem apa in casa, avem lumina. Uau, mare lucru, nu? Pai da, mare lucru. Avem apa sa ne spalam si sa nu murim la 30 de ani si avem toate posibilitatile sa ne ingrijim si sa fim dracului curati! Si avem lumina, pai da, ca fara lumina am fi citit, in cazul in care se mai intampla din cand in cand, la lumina lumanarii si am fi orbit prea repede. Sau nu am fi citit si am fi ramas niste inculti care inca mai credeam in fel si fel de reguli si mentalitati indoctrina(n)te. De aceea, avem dreptul sa fim cu cine vrem, avem dreptul sa spunem oricand PERSOANEI ca ne e dor de ea si ca o iubim, fara sa ne fie teama ca est un pacat sau “ca nu se cade”. E mare lucru ca nimeni nu ne ia pe sus sa ne duca departe de cei dragi doar pentru ca nu suntem palizi la fata, cu ochii spalaciti si parul balai. E mare lucru ca nu ne invadeaza turcii si mongolii si nu trebuie sa dam foc recoltei ca sa alungam dusmanii. E mare lucru ca putem trai in pace si lipsiti de griji. De ce totusi omul e prost si nu invata din greselile altora, din istorie, pe care acum avem atatea posibilitati sa o cunoastem, in fond nu doar posibilitati, ci obligatia sa o cunoastem. De ce asteapta sa i se ia toate privilegile de care beneficiaza fara sa ridice un pai de jos, ca sa aprecieze??? E trist… Avem libertatea pentru care cei dinainte noastra au luptat de acum mii de ani, ca acum sa o facem praf si sa ne batem joc de ea. Intr-adevar, nesimtirea s-a instalat ca la ea acasa. Nu e vorba de nesimtire fata de ceilalti, dar deja am ajuns sa fim nesimtiti fata de noi, caci daca nu stim sa apreciem si sa folosim ce avem pentru a avea o viata fericita si implinita (nu ma refer la cariera) inseamna ca nici macar pe noi nu ne mai respectam si suntem nesimtiti fata de noi. Ca apoi evident sa dam din gura.

In concluzie, imi doresc ca incepand de anul acesta si in urmatorii, sa fac exact ce ma bucura, ce ma face fericita, pe mine dar si pe ceilalti, sa stau cu persoanele care ma fac fericita si pe care le pot face fericite, sa folosesc libertatea pe care o am, mai ales in ceea ce priveste oamenii, pentru ca oamenii sunt mai importanti decat orice altceva.

Intr-o inchisoare pot sa pierd vremea cu alte prostii cat vreau, dar nu pot sa tin pe cineva drag de mana cat vreau eu!

 

Boala zilelor noastre: plictiseala

Standard

Supravietuind printre contemporanii, am ajuns la concluzia ca din ce in ce mai multi sufera de plictiseala. Din pacate aceasta plictiseala are urmari destul de neplacute, mai ales asupra celor din jur. De exemplu, plictiseala se manifesta pe strada, la scoala si cel mai grav, acasa. Plictiseala aceasta de care vorbesc este rezultatul estomparii activitatii cerebrale: a gandi si culmea, rezultatul nenumaratelor modalitatii de a nu te plictisi.

Intre plictiseala si incetarea de a gandi este defapt o relatie de interdependenta. Nu gandesti cand esti plictisit si esti plictisit cand nu gandesti. Se pot usor remarca zi de zi, seara de seara participantii la adunarile ad-hoc din fata blocului ce au ca principala activitate scuipatul si injuratul. Dovada a imaginatiei care, cred eu, a disparut brusc. Nu inteleg de unde aceasta limitare a omului in fata blocului sau in club, unde gasim aceleasi barfe si aceeasi muzica plictisitoare. Cred ca trebuie sa te plictisesti extraordinar de mult in viata ta de tanar la inceputul anilor 20, de student, de copil al mamei si al tatalui, de muribund al secolului 21 unde, scuzati, dar sunt o multime de lucruri de facut, vazut si aflat si prea putin timp la dispozitie. Poate ne-ar trebui o intoarcere in timp ca sa vedem ca acum aproape un secol, cei de varsta noastra umblau prin transee si fetele faceau schimb de retete de bucatarie si trucuri de dezinfectat ranile soldatilor si invatau cum sa isi creasca singure copii. La varsta aceasta oamenii isi iau viata in maini, nu si-o mai lasa pe mainile altora, cum se practica in ziua de azi. Intr-adevar, trebuie sa te plictisesti tare mult ca sa scuipi ca o lama pe strada, in parcare din fata blocului, in fata scarii si chiar si in scara. La fel de mult trebuie sa te plictisesti ca sa stii doar sa bagi,sa scoti si sa trimiti tot ce te inconjoara in diferite locatii anatomice.

Pierderea de vreme, se manifesta in special la domiciliu. Recunosc, m-am molipsit si eu oarecum, dar cazul meu este unul neinsemnat fata de altele. Acasa se sta…se zace de dimineata pana seara si nu se face nimic. Belim ochii in fata unui monitor si exersam degetatia  de parca am fi pianisti. Asa ajungem sa amanam si sa ignoram lucrurile de-a dreptul importante, urgente, folositoare si interesante. Uneori incepem sa ne bagam nasucul unde nu ii sta lui bine si stricam oalele altora. Devenim niste plictisiti imbacsiti, frustrati si dezorientati. Ne cufundam in lucruri marunte pana nu mai putem iesi de acolo decat cu mari eforturi si uneori si pierzand ceva drag noua. Uitam sa ne ordonam si sa ne planificam viata. E o prostie sa zici ca nu iti faci niciun plan pentru viitor ca nu stii ce va fi maine, d-apai poimaine. Parol, ca sa ajungi poimaine, trebuie sa iti propui ca maine sa nu te calce trenul, sa nu faci vreun infarct, sau mai stie hantataru’ ce traznaie. Dar cu astfel de atitudine ce se adopta in ultima vreme, “las’ ca merge si asa”, “las’ ca fac eu altadata”, “acu’ nu, ca mi-e lene”, “lasa ca ne vedem maine” nu ajungem nicaieri. Ajungem niste roboti lesinati, marionete a propriei noastre prostii defapt, nu a societatii sau tehnologiei, cele mai des intalnite scuze. Nu tehnologia e de vina ca pierdem vremea utilizand-o, ci noi. La fel am putea spune si despre un cutit. Desfintati-l, ca mor oamenii din cazua lui, desi dragul de el vrea doar sa intinda margarina pe paine. Omul este responsabil pentru ceea ce face, gandeste si zice el insusi pentru el insusi, dar din pacate uneori se rasfrange si asupra celor din jur.

De unde aceasta plictiseala de a gandi? De ce din “plictiseala” ne apucam sa deranjam pe altii? Incepem sa stergem mailuri de pe adresa  comuna a anului de la facultate, sustinem neinvitati un concert de injuraturi in fata blocului, inundam cetatenii cu bale si pur si simplu ne bagam in seama.

Cred ca este indicat sa ne oprim din ceea ce facem, sa ne ridicam de unde ne-am infipt gluteii, sa ne ducem in fata oglinzii, sa numaram pana la 5 si sa ne ardem o palma zdravana si apoi sa asteptam 5 secunda sa vedem daca ne-am amintit care ne sunt prioritatiile zilei si ale vietii si sa ne apucam de treaba. Si de nu, “zmuf” inca o palma!